Asta am putut scoate din mine. nimic altceva.

Am plecat spre Hunedoara cu trenul. Un suflator, un ghitarist, o voce si un percutionist. Cred ca ploua. Sau nu, era doar racoarea serii. Care se scurgea peste Gara de Nord. Am pornit.

Cu plasele de plastic pe post de bagaje, gemand sub povara cutiilor cu bere, Gais. El ne facuse lipeala cu organizatorii Toamnei Hunedorene. Mai mult, pentru editia aceasta, Atelierul de Grafica - adica el si Carla, Carla cu el, amandoi deodata sau toti doi pe rand -, realizase un banner imens, care a spanzurat de cladirea Primariei locale, cu fervoare de petitionar, pe toata durata festivalului. Adica sase zile.

Am ajuns.

Nu mai vazusem orasul. Stiam despre el atata cat poate sti un microbist atent la gesturile optzeciste ale echipei Corvinul, fosta splendoare locala. Moina care se lasase, tonurile de gri ce defineau intreg spatiul inconjurator, combinatul futurist, alunecand printre versuri de Whitman si feliat ca un tort de indianul Mittal - asta la topit, asta la foc continuu - au nascut in mine un semn de intrebare. Pentru cine? Adica, pentru cine aveam sa cantam, cui ii era destinat acest festival?

Ne-am carat instrumentele pana la castel. Castelul Huniazilor. Ca in oricare oras de provincie, distantele sunt mici. Cativa spectatori, alaturi de noi. Pe trotuare. Era clar ca noi vom canta in aceasta seara. Nu aveam cum sa ascundem asta. Am patruns linistiti, artisti si localnici, in sala din burta costeiului. Spectacolul incepuse. Ne-am dus cu totii de-a berbeleacul pe toboganul anilor, pe ritmul muzicii, in vremuri in care lucrurile nu erau cu mult mai altfel decat astazi. Si atunci muzicantii bantuiau dintr-un oras in altul, odata cu ciuma, si in anii aceia, despre care obisnuim sa spunem ca au fost innegurati, maini vanjoase topeau minereul. Ne-am amintit de aplauzele primite si de promisiunile noastre ca vom reveni, in fata paharelor cu vin, asezate ca soldatii pe masa casei din Zlasti. Un cartier hunedoarean. Locul natal al lui Gais. Un sat-cartier. Ruralurban.

Cu capul pe pilota, adanc in noapte, in somn, mi-am adus aminte de Tanase, fratele tatei, care murise de tanar, intr-un accident de tractor. Rasturnandu-se chiar in firicelul de apa in care a doua zi se imbaia soarele. Si pe care l-am urmat pana in Hunedoara.De-acolo, calea de fier ne-a redat Bucurestilor.

Din acel an, am inceput sa ajung mai des la Castelul Huniazilor, decat la mare. De exemplu. (Calin Torsan)